Fragment Romanian

Nu am voie să intru în casă, chiar dacă îmi sângerează picioarele. Îmi dau seama de asta înainte să ajung la podeţ. Am traversat miriştea. Mi-am tras şosetele în sus cât am putut, dar sunt din bumbac subţire şi nu după mult timp picioarele mi s-au umplut de zgârieturi. Nu mă opresc să mă uit. Sunt atentă la casă, la siluetele nemişcate de pe verandă.

Îmi zboară lăcuste prin faţă în momentul în care părăsesc drumul de căruţă şi o iau pe scurtătura spre podeţ. Iarba de pe marginea câmpului aproape că este mai înaltă decât mine. Picioarele mi se tot agaţă în crengile rugilor de mure, şi spinii mă zgârie până la sânge. Lovesc ghimpii de parcă ar fi insecte, fără să mă opresc din fugă. Ceva îmi spune că în clipa asta zgârieturile au mai puţină importanţă, că acum totul e să intru în casă. Dar nu pot să intru, îmi dau seama de asta uitându-mă la bărbaţii de pe verandă. Sunt patru, toţi cu urechile şepcilor ridicate şi purtând cizme de cauciuc cu şiret. Se sprijină de perete şi de uşa cu plasă, fiecare cu un picior îndoit şi braţele încrucişate. Poartă câte o taşcă agăţată de curea. Nu vorbesc. Privesc cu toţii, ca vitele atunci când vine furtuna, în aceeaşi direcţie: către silozurile de grâu din depărtare, spre cotitura unde începe să se vadă cărarea pietruită.

Nu că n-aş fi obişnuită cu prezenţa lor. Îi văd adesea pe verandă – abia că s-a treierat grâul, şi vin să-şi arate caii, să discute despre cartuşele şi gloanţele lor, să aleagă momentele care li se par potrivite ca să înceapă vânătoarea cu gonaci. Dar e surprinzător că la ora asta încă mai sunt aici. De obicei, la vremea asta se grăbesc nevoie mare să agaţe vânatul în pivniţe, să jumulească păsările de la ultima vânătoare, care s-au frăgezit între timp, să facă focul şi să pună untura în tigaie. Acum nici nu şi-au deşeuat caii, le-au slăbit doar botniţa; pe drumul de ţară, animalele fornăie neliniştite.

Mai e puţin şi vine ora mesei. Lumina e puternică, dar cade pieziş şi face să strălucească praful care pluteşte deasupra pământului. Sunt frântă după atâtea ore de lumină şi aer. E timpul să mă întind pe jos, pe spate, pe covorul din salon, unde se trag draperiile atât de devreme încât totul devine rece la atingere, chiar şi blănurile din faţa canapelei. Să ascult cum se mişcă mama, încălţată în espadrile, între chiuvetă şi debara, şi pe tata în şosete vorbindu-i încet. Să aştept până ce mirosurile pe care le cunosc pătrund în salon şi cineva zice: – Spală-te pe mâini! La desert, să mănânc mere, atât de acre încât parcă te-ar muşca ele pe tine şi nu invers.

Am trecut deja de multe ori pe lângă aceşti bărbaţi. Sunt obişnuită să nu zică nimic, se ocupă de caii şi de sculele lor, pe mine în general nici nu mă observă. Şi nici eu pe ei, pentru că locul lor este în curte. De data asta, abia am apărut bine lângă zidul cel mic de piatră, că încep să bată cu tocurile în podea: – Uite-o! îşi spun. Şi apoi mai tare, cu faţa spre casă: – A venit! S-a întors aia mică! Şi se postează între mine şi uşa de la verandă.

La început încă mai cred că trebuie doar s-o aştept pe mama. Că o să intru repede înăuntru la suc şi lămâi. Că braţul ei o să apară sus, în cadrul uşii, că o să-l ţină întins până ce voi fi intrat pe sub el, că o să mă-ntrebe pe unde am umblat şi o să-mi spele sângele de pe picioare.

Mama vine, într-adevăr, nu durează mult, însă este mai mare decât de obicei: umple tot spaţiul dintre uşă şi plasa uşii. Se uită mai întâi la mine, apoi la silozurile de cereale în depărtare, apoi din nou la mine. Privirea-i scurtă nu coboară spre picioarele mele. Îşi ţine o mână încleştată pe gulerul rochiei, iar pe cealaltă strânsă pumn în dreptul stomacului. Şi-a pus pe ochi acoperitoarea gri, ceea ce-mi spune că trebuie să treacă cineva pe la noi. – Nu intra acum, spune ea cu o voce stinsă. Pe uscătorul de lângă casă flutură rufele.

Aş înţelege dacă ar fi zis: tata n-a venit încă, îl aşteptăm şi pe el. Atunci m-aş întoarce în curte şi mi-aş continua joaca printre camioanele vechi. Dar tata e acasă, îi văd puşca rezemată de perete. Iapa lui e la gard, lângă celelalte patru. Pe pietriş zac prepeliţele aduse de el, cu guşile spintecate, curăţate cu grijă de trifoi, cu măruntaiele lăsate în tufişuri. La mine ajunge mai ales aroma de cimbru şi rozmarin. La începutul primăverii, mama a făcut un gărduleţ din nuiele. Împletitura ei nu serveşte la nimic, indivizii stau nepăsători cu picioarele proptite de plantele din ghivece. Când se îndreaptă la loc, crengile îşi împrăştie ca un abur miresmele.

Aştept mai multe explicaţii. Nu poate să mă ţină aici. Ştie cât mă oboseşte lumina soarelui. Ca un pui de vulpe, am nevoie de o vizuină, un loc răcoros şi întunecat în care să mă vâr. Dar înainte să apuce să zică ceva, i se schimbă expresia feţei. Mă întorc să văd la ce se uită. La cotitură, lângă silozuri, apare o maşină. Bărbaţii mijesc ochii şi scrâşnesc din dinţi. Îşi potrivesc cozorocul şi, cum nici asta nu-i ajută, îşi pun mâna streaşină la ochi ca să se ferească de soare. Au faţa prăfuită, iar cutele din jurul ochilor întunecate. Mama trage atât de tare de gulerul rochiei, încât i se vede maioul de dedesubt.

– În sfârşit! o aud spunând. Pe verandă se repetă de câteva ori cuvintele astea: în sfârşit. Dintr-odată, toţi încep să se mişte. Bărbaţii coboară cele câteva trepte. Doi dintre ei se postează în drum, de parcă ar vrea să-l baricadeze. Vreau să mă duc şi eu, însă primesc o sarcină pe care n-o înţeleg: – E nevoie de tine la mare, Chloë! Privesc în jur, la bărbaţii din dreapta şi din stânga mea. Unul dintre ei a vorbit, nu ştiu care anume. Îndemnul nu se repetă. Oare am auzit „mare” sau cu totul altceva? Contez pe ajutorul mamei, dar aud doar zgomotul uşii de plasă care se închide. În spatele ei e întuneric.

Ştiu că se aşteaptă ceva de la mine. O iau deci pe ghicite şi mă îndrept acolo unde oricum mă duc, chiar şi atunci când nu mă trimite nimeni.

Unul dintre bărbaţi vine în urma mea. E Rockie, vecinul nostru. Îi recunosc mersul, cu cizmele lui în care paiele sunt atât de bătătorite, încât s-au făcut cocoloş sub tălpi. Fiecare pas pe care-l face se aude de două ori; cizma îi atârnă din picior şi tocul atinge pământul înainte să pună călcâiul jos. Mă urmează către grajdul de lângă casă şi intră împreună cu mine.

– Hai repede, micuţo, îmi spune el când mă opresc în faţa rastelului cu şei. Cum mă mişc încet, abia îmi târşâi picioarele, Rockie mă împinge uşor la o parte. Îşi pune o şa pe fiecare braţ, pe stângul chiar pe cea a armăsarului, cea cu chinga specială în spate. Mă uit cum îşi sprijină şeile pe şolduri şi merg în urma lui. Una dintre scări nu e bine legată şi i se loveşte de coapsă.

Acum ştiu că el este cel care mi-a dat sarcina şi îmi dau seama ce mi-a spus: că trebuie să ducem toţi caii la mare cât mai repede şi că poneiul mei trebuie dus şi el.

Rockie se ocupă de cai. Cred că îl plăteşte tata. Se mai ocupă şi de alte lucruri, dar în principal de cai. Asta văd eu, cel puţin, pentru că nu sunt cu el atunci când se duce cu furgoneta la Chacka, deci n-am nici o idee ce alte treburi mai face.